Anghel Damian spune că sezonul doi al serialului documentar „Cămătarii” urmărește perioada 2004–prezent, cu evoluția clanului Cămătaru, alianțele și rivalitățile cu alte grupări și lupta autorităților. Regizorul explică direcția continuării într-un interviu acordat Libertatea, publicat la 28 octombrie 2026.
În același interviu, povestește cum a strecurat momente inexistente din serial într-un schimb de mesaje cu un realizator de podcast care criticase proiectul. Răspunsul primit l-a convins, spune el, că interlocutorul nu văzuse documentarul.
De ce continuarea pornește din 2004
Damian delimitează primul sezon la anii 1960–2004: începuturile clanului și arestarea principală din anii 2000. Partea a doua continuă de aici, urmărind atât familia Cămătaru, cât și alte clanuri care au devenit rivale sau aliate. Confruntarea cu autoritățile rămâne unul dintre firele poveștii.
Apropierea de zilele noastre este, pentru regizor, motivul pentru care continuarea are o relevanță socială mai mare. Dacă episoadele din anii ’90 sau de la începutul anilor 2000 pot fi privite ca aparținând unei alte epoci, subiectele recente îi privesc mai direct pe spectatori. „Vorbim despre lucruri care ne privesc activ astăzi”, spune Damian, explicând de ce consideră mai dificilă această distanțare de poveste.
Cum a cerut o părere despre momente care nu existau
Episodul cu realizatorul de podcast a pornit, potrivit lui Damian, de la un pasaj în care acesta vorbea în termeni peiorativi despre documentar. Regizorul nu îi dezvăluie numele. Felul în care discuta proiectul îi trezise suspiciunea că îl respingea fără să îl fi urmărit.
În mesajele schimbate ulterior, Damian a introdus ceea ce numește „șopârlițe”: a invocat lucruri despre care pretindea că s-ar fi întâmplat în documentar, deși ele nu apăreau acolo. A vrut să afle ce părere avea interlocutorul despre acele momente.
„Și a început, bineînțeles, o părere foarte alambicată și lungă despre acele momente care nu existau în serial, lucruri care mi-au demonstrat că, de fapt, nu vizionase și nu văzuse deloc documentarul.”
Pentru Damian, o critică trebuie să aibă argumente, să evite jignirile și să vină după vizionarea unui număr suficient de episoade pentru a înțelege proiectul. Acceptă atât aprecierea, cât și respingerea lui, dar cere ca interlocutorul să cunoască subiectul despre care vorbește. Invocă libertatea de opinie și de expresie în aceeași explicație despre responsabilitatea de a formula o părere informată.
Își alege apoi un exemplu ipotetic despre sine: ar putea critica performanțele echipei României de cricket și ar putea suna foarte convingător, deși nu a urmărit sportul și nici măcar nu știe dacă echipa există.
Ce a dus din documentare în munca de ficțiune
Despre întâlnirile din spatele proiectului, Damian vorbise într-un interviu anterior acordat Libertatea, publicat la 29 aprilie 2026, înainte de lansarea documentarului. Spunea atunci că discutase cu Nuțu și Sile Cămătaru, cu Beinur și cu oameni din Clanul Sportivilor, dar și cu generali și chestori de poliție.
Ascultase poveștile protagoniștilor despre propriile vieți și relatările polițiștilor despre încercările de a-i prinde. Aceste discuții îl interesau și prin legătura cu munca sa la seriale de ficțiune precum „Clanul”, „Tătuțu’” și „Groapa”.
Îl surprinsese, spunea el, cât de mult semănau unele întâmplări auzite cu situațiile pe care el și colegii săi le imaginaseră pentru seriale. Când interlocutorii povesteau episoade care aveau corespondențe precise în ficțiunea lor, „mi se ridica părul pe mână”, își amintea regizorul.
Alte povești îi ofereau idei pentru proiectele următoare. Damian descria un proces care începe prin a-i asculta pe oameni: din întâmplările lor extrage teme, apoi caută forma cinematografică în care să le spună. Documentarea pentru „Cămătarii” devenea astfel și o sursă de inspirație pentru viitoarea sa muncă de ficțiune.
De ce spune că reacțiile negative îl liniștesc
În interviul din octombrie, Damian apreciază că opiniile negative se fac mai ușor observate decât cele favorabile. El crede că mai mulți oameni au apreciat documentarul decât l-au respins, chiar dacă vocile critice sunt mai vizibile.
Întrebat dacă aceste reacții îl motivează pentru proiectele următoare, răspunde: „Nu știu dacă îmi iau motivația din asta!”. Existența lor îl liniștește însă, explică el, fiindcă o interpretează ca pe un semn că subiectul are suficientă vizibilitate pentru a provoca reacții. În propria evaluare, aceasta îi confirmă și relevanța proiectului.
Damian spune că nu caută polemica. Regretă polarizarea dintre lauda fără rezerve și respingerea extremă, pentru că simte că se pierde dialogul. Își încheie răspunsul cu o cerință pe care o pune înaintea acordului: „Nu trebuie să fii de acord cu celălalt, dar trebuie să poți să fii în stare să-i asculți argumentele”.