Virgil Ianțu îi povestește fiicei sale, Jasmina, întâmplări din propria viață și exemple din ceea ce a văzut în jur. Prin ele încearcă să-i transmită ceea ce consideră esențial: „să fie OM”. Prezentatorul vorbește și despre educația primită de la părinți, în special de la tatăl său, și despre ceea ce a dus mai departe în propria familie.
În interviul acordat pentru Click!, publicat pe 28 octombrie 2026, Ianțu spune că fiica sa are 21 de ani. Întrebat dacă este greu să fii tată de fată, răspunde: „Este cel mai frumos lucru din lume să fii tată de fată cu toate greutățile prin care treci.”
La întrebarea despre perioada cea mai dificilă, când copilul este mic sau după ce crește, el explică faptul că implicarea părintelui aduce satisfacții mai târziu. Rămâi tată și după ce copilul crește, spune Ianțu, însă prioritățile și greutățile se schimbă.
Casa în care a învățat să împartă
Exemple concrete despre educația primită acasă apar într-un interviu mai vechi, realizat de Eveline Păuna pentru Marea Dragoste și publicat pe 21 august 2016. Ianțu povestea că s-a născut și a crescut la Timișoara, într-o familie în care tatăl era preot, iar mama, funcționară într-o întreprindere. Considera copilăria perioada cea mai importantă pentru formarea sa și spunea că îi înțelesese mai bine însemnătatea după ce devenise părinte.
Despre tată explica faptul că lucrase inițial într-o întreprindere și jucase fotbal și rugby. Preoția venise mai târziu. „Acasă nu era o atmosferă habotnică, ci relaxată, dar valorile erau foarte clare”, spunea Ianțu. Tatăl le transmitea cu măsură ceea ce considera că trebuie să știe.
Relația cu fratele său, mai mare cu zece ani, era unul dintre exemplele acestei educații. Încă din copilărie, cei doi împărțeau ceea ce primeau și nu concepeau să ascundă lucruri unul de celălalt. Ianțu punea această apropiere pe seama felului în care îi crescuseră părinții.
Familia avea o situație materială bună, însă el nu lega valorile de bunăstare. Spunea că întâlnise oameni cu posibilități modeste ale căror repere morale îl impresionaseră mai mult decât cele ale unor persoane înstărite. Sprijinul părinților se vedea și în prezența lor la audițiile, recitalurile și concertele lui, încă din anii de școală.
Legăturile cu oamenii copilăriei continuă și astăzi. În interviul publicat în octombrie, Ianțu spune că revine la Timișoara aproape lunar: acolo îi sunt fratele, nepoata și prietenii din copilărie. Se mai vede și cu învățătoarea sa, căreia îi păstrează afecțiune și a cărei primă promoție a fost.
Amintirile de familie, într-o carte scrisă în două voci
Despre relația cu părinții și despre ceea ce a preluat din ea pentru relația cu Jasmina vorbește și în cartea Ecoul unui tată. Despre rolul de tată și moștenirea care ne modelează, realizată împreună cu psihoterapeuta Anca Nicoiu-Șuteu. Când este întrebat în interviul Click! despre un sfat important, Ianțu își explică abordarea: „Nu dau niciun sfat acolo în carte.” Contribuția sa pornește din ceea ce a trăit.
Potrivit editurii Litera, Ianțu aduce amintirile și exemplele personale, iar Anca Nicoiu-Șuteu, literatura de specialitate și explicațiile despre răspunderea părintelui. Volumul pornește de la ideea unui părinte dispus să învețe el însuși, să îndrume copilul și să-i accepte greșelile, fără promisiunea unor rețete universale.
Ce îi explica Jasminei și ce a învățat de la ea
În conversația mai veche publicată de Marea Dragoste, în care Jasmina avea opt ani și jumătate, Ianțu vorbea despre felul în care încerca să o învețe să țină seama de ceilalți. El și mama fetei îi explicau să nu se laude la școală cu vacanțe pe care alți copii nu și le puteau permite.
O altă discuție privea lecțiile de pian. Jasmina voia să renunțe, având multe lecții, iar tatăl accepta să anunțe profesoara. Îi explica însă că, dacă își dorea să cânte, avea nevoie de muncă și efort.
Ianțu povestea și despre o schimbare pe care simțea că trebuie să o facă el însuși. Când scria la calculator pentru site, iar Jasmina îl chema să-i arate ceva, îi cerea să aștepte până termina. Reflectând la acele momente, spunea că ar lăsa ideea deoparte și i-ar acorda atenție atunci când o cerea.
Întrebat ce învățase el de la fiica sa, răspundea:
„De la ea și de la copii, în general, am învățat că nimic nu trebuie să fie mai important decât copilul tău și omul de lângă tine. Oamenii sunt cei mai importanți!”